eng
competition

Text Practice Mode

Marin Preda, Moromeții, Partea Întâi, XXII

created Jan 3rd 2017, 19:09 by Radu Asproiu


0


Rating

1780 words
1 completed
00:00
După felul cum vorbise s-ar fi putut crede Țugurlan se gândea tot timpul la pământ, la moșia Marica, și nu avea lot din pricina celor care aveau: într-adevăr pentru Țugurlan era limpede de mult oamenii erau aceia care erau vinovați acum cincisprezece ani nu s-a împărțit și restul moșiei boierului…Multă vreme el urâse cu stăruință, și mai ura și acum, tot satul, pe toți oamenii: pe cei care aveau loturi, pentru aveau, iar pe cei care n-aveau pentru nu făceau nimic ca aibă. Toți cei care n-aveau, aproape un sfert din sat, ar fi trebuit atunci, când nu se răciseră lucrurile, intre pe moșie i s-o împartă cu de la sine putere, fără ingineri și fără autorități, nu stea și aștepte ca neghiobii. Țugurlan îi ura pentru neîncrederea lor prostească în guvernul de atunci, care nu încetase le facă promisiuni.
Azi venise la fierărie din pricina lui Ion și a lui Miai, vecinul său, care se bucura ca un netot ia și el parte la dezbaterile politice. Țugurlan ținea la vecinul său; Ion al lui Miai avea un cal și Țugurlan unul, îi înhămau la plug și arau amândoi pământul luat în parte de la moșie. Venise la fierărie să-i arate lui Ion al lui Miai dacă lui Moromete și celorlalți le convine facă politică cu guvernele fiindcă guvernele le-au dat pămân, lui Ion al lui Miai nu numai nu trebuie nu-i convină, dar nici n-aibă de-a face cu ei, nici bună ziua nu le dea, ba chiar îi înjure…
De la fierărie Țugurlan se duse acasă. Intră în tindă și dând ochii cu muierea se răsti la ea:
- Tu ce faci aici? De ce nu e gata mâncarea?
Nici nu trebuia fie gata, era âncă devreme. Muierea se uită la el și după ce îl văzu se sculă de pe vatră și intră în liniștită în casă. Se întoarse însă curând și răspunse cu un glas nespus de blând:
- E gata acum! dea oala asta în foc și gata.
- Băiatul acela unde e?
- Păi e la școală…
- Acum, duminica?!
- Nu știu, civă au scenă! Se miră femeia, dar cu un glas care îl apăra totuși pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care școala o dădea la sfârșitul anului și căreia copiii îi spuneau „scenă”.  
- Ce scenă? Mai întrebă Țugurlan, dar nu mai așteptă răspunsul, ieși din tindă și se dădu jos de pe prispă, mohorât mereu.
Străbătu curtea și intră în grajd.
Avea un grajd mare, de altfel ca și casa și curtea. Văzută din drum gospodăria lui Țugurlan părea fie a unui om cu stare. Avea un fânar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiș de șiță, care de departe parcă era un acaret. Casa, de asemenea, învelită cu șită, părea arătoasă, cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă și parmalâc. Lângă gardul curții, în colțul pe care îl făcea cu găleți cu lanț pe scripete, cu un jgheab mare de tot de ciment, întins lângă șanț.
Bineînțeles fântâna nu era a lui Țugurlan. Cât despre fânar și casă, aveau treizeci de ani, fuseseră făcute de taică-său cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei.
Țugurlan mai avea o soră care semăna cu el mai rău decât dacă ar fi fost gemeni. Era măritată cu unul tocmai în celălalt cap al satului, îl chema Grigore Armeanca, tot fără pământ și el, acum ajutor de mecanic la moara și presa de ulei a lui Aristide. Țugurlan se înțelesese cu soră-sa nu împartă casa, ci numai vreodată, dacă Doamne ferește el se  va îmbogăți, să0i dea ceva pentru dreptul ei. Era o femeie deosebită și multă lume știa dacă lui Țugurlan, înrăit și dușmănos cum era, nu i se întâmplase încă nicio nenorocire, era din pricina soră-sii, care fără fie mai puțin îngăduitoare cu lumea - uneori era chiar mai cumplită decât fratele ei - se înțelegea totuși mai bine cu oamenii decât el și avea grijă ca din când în când să-l țină de rău.
Țugurlan se însurase de timpuriu și făcuse în timp de treisprezece ani șapte copii. Moromete gândea la fel ca toată lumea când spusese la fierărie „bietul Țugurlan”; totdeauna era vorba de copii lui când se spunea altfel. Copii lui Țugurlan nu treceau de un an, un an jumătate: cât îi înțărca, se gălbejeau și mureau. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porții câte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu palaivazul, pentru câteva zile, numele micuțului băgat în pământ.
De la o vreme, Țugurlan și nevasta lui nu mai sufereau decât atât cât era proaspătă la poartă crucea celui dus la cimitir. După prima ploaie care înnegrea lemnul și ștergea numele scris cu creionul, uitau de el pentru totdeauna.
Numai doi copii trecuseră de vârsta de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci muri și el într-o primăvară, după ce fusese chinuit u nan de zile de friguri. Cel de opt ani se îndărătnici însă și crescu, în ciuda traiului rău, și se făcu mare. Avea acum zece ani. Era clasa a patra primară și învăța bine.
Despre Țugurlan era cunoscută mai ales următoarea întâmplare…Odată, într-un Paști, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii, o strigase pe nevastă-sa peste gard, să-i dea de pomană. Țugurlan ieșise el la gardm n-o lăsase pe nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aștepta cu o strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un colac mare, frumos, învîrfuit cu colivă plină cu ploiță și bomboane, colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roșu și o lumânare care mai era și aprinsă. Țugurlan s-a urcat pe stinghia gardului și s-a uitat la femeie. Cotelicioaiai-a spus: „Cristos a Înviat!” Țugurlan a răspuns blajin: „Adevărat a Înviat!” Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea:„Să fie pentru odihna copiilor voștri!” la care Țugurlan a răspuns „Bogdaproste!” și a luat colacul. Femeia i-a întins strachina cu lapte și de unde până atunci vorbise evlavios, de astă dată ea îi spusese cu un glas pe care Țugurlan îl cunoștea bine: „După ce mâncați dați strachina îndărăt!”. La care Țugurlan i-a răspuns: „Nu, n-am dau nici o strachină îndărăt”. Cotelicioaia s-a făcut roșie și s-a uitat în sus la el cu niște priviri pe care iarăși Țugurlan le cunoștea bine. În clipa aceea, Țugurlan cum stătea peste gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot. Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât, murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a țipat, iar Țugurlan s-a răsucit după aceea pe gard în așa fel încât poată azvârli boboroaja spre tinda vecinului; a înjurat: „…Vă muma voastră de porci. Acu doi ani când îmi muri copilul și rugai de voi, nici scândură pentru sicriu n-ați vrut îmi dați! Acum dați de bogdaproste lapte covăsit și cereți strachina îndărăt”…Vă muma voastră!”…
Muierea lui Țugurlan era o femeie blândă și avea în priviri și pe chiip acea lumină ciudată pe care o numai durerea necontenită, lumină care seamănă cu bucuria și care de fapt nu e prea departe de ea.
Când copilul veni de la școală și îl văzu ce vesel era, ea uită omul ei fusese nedrept când se răstise la ea pentru mâncare, se duse în grajd după el și tot ea căuta să-l îmbuneze:
- Hai la masă, nu mai fi supărat…
- Tată, am fost cu domnul învățător Teodorescu la gară cumpărăm niște gumarabică... vezi o ne lipim nustăți ne-a făcut domnul învățător Teodorescu! Eu sunt colonelul Pandelea…ho, ho! „Vasile, la mine fuga marș!...Sub pat, fuga marș!” Vasile e Troscot Ilie, să-l vezi cum se bagă sub bancă!
Țugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-l auzea pe băiat. Mama vru afle dacă tatăl e în aceeași stare de mai înainte; se supără de bucuria prea zgomotoasă a băiatului; atunci Țugurlan își descreți fruntea și șopti:
- Lasă băiatul în pace!
- Auzi, tată? Izbucni băiatul din nou. Și la gară am văzut cum a trecut trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras…Aoleu, ce gras era! În viața mea nu am văzut așa gras!
Țugurlan se uită la fiul său și chipul i se mai lumină:
- Mă, dar lungă viață ai mai avut tu, Mărine!
- Zău, tată, uite așa avea o gușă! Ca porcii! Și n-avea neam păr în cap!
- Ferească Dumnezeu! Spuse mama. Nu e el sănătos, așa gras.
- Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Țugurlan cu un glas înalt. De bine ce îi e, suferă!
Țugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut parcă numai de nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-și aminte de cine știe ce lucru vesel, spus de el cu acest glas.
- Mărine, reluă Țugurlan cu glasul aspru, frământând mămăliga în mâinim când te-i însura bagi de seama să-ți facă nevasta mămăligă ca asta! ții și tu minte, se răsti Țugurlan mai departe, asta e mămăligă bună, așa cum o face mă-ta.
Femeia își lăsă ploapele peste ochi și oftă, ca și când i-ar fi făcut rău lauda bărbatului.
- Uitai să-ți spun, zise ea strângând străchinile din care mâncaseră ciorbă de ștevie cu ovăz… Puse pe masă ouă fierte și continuă: trecu de dimineață p-aici cumnatu Grigore; nu știu ce zicea vrea să-ți spună. Dacă ai vreme, zicea treci mâine pe la moară, sau te duci după-prânz pe la ei pe acasă.
- Nu duc eu tocmai în capul satului! Răspunse Țugurlan.
Băiatul se ridică de la masă, se închină și intră repede în odaia de unde în curând i se auzi glasul. Învăța rolul.
- Ce zicea are cu mine? Întrebă Țugurlan de astă dată supărat și bănuitor.
Era bănuitor din pricină de la o vreme băgase de seamă cum muierea îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea ar fi pornit contra cuiva. Multă vreme nu băgase de seamă; nu știuse de fapt cumnatele erau înțelese între ele.
- Nu mi-am dat seama ce era cu elm n-a vrut să-mi spuna; dar zicea treci pe la moară!
Așadar nu era vorba de soră-sa. Țugurlan se miră:
- Ce aibă el cu mine?!
- Ei, du-te dacă ți-a spus! O fi având omul nevoie, degeaba n-a venit el!
- mai vie o dată, dacă are nevoie! Spuse Țugurlan potrivnic.
......
 
 
 

saving score / loading statistics ...